roua dimineţii se scurse pe picioarele mele golaşe şi soarele îmi dezbrăca umărul timid şi suav. alergam pătimaş spre lumină, ca la sfărşit de drum să aflu că defapt nu există sfărşitul luminii. am rămas puţin speriată cu capul spre cer întrebându-mă diversele tâmpenii ; cele pentru care tu mă catalogai ca fiind nebună. mi se uscase gâtul, aşa că , am coborât capul şi erau flori, multe flori care îmi dilată irisul iar rochiţa de vară se pierdu printre miile de culori vii. acelaşi zâmbet euforic, plin de fericire măruntă şi aceeaşi satisfacţie deplină . aceleaşi salturi şi alergări pe care doar tu, eu şi iarăşi tu şi iarăşi eu le-ar putea simţi. mă iubeşti, simt asta.
şi nu mai eşti nici gol, şi nici lipsit de afecţiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu